Despre lucrurile imposibile…
Cand eram micuta, mama imi pieptana parul lung si mi-l impletea in doua codite care curgeau frumos de-o parte si de alta a fetei. Deasupra nasucului orientat spre culmi nestiute, doi ochi limpezi si jucausi priveau cu mirare lumea. Eram cam incapatanata, ambitioasa si foarte vanitoasa si, probabil, mai sunt inca si-acum.
Ora pranzului era o adevarata tortura, nu vroiam niciodata sa mananc… priveam indelung farfuria plina de mancare si speram ca printr-o minune sa se goleasca de la sine fara ca sa treaca nicio bucatica de mancare prin gurita mea. Un lucru practic imposibil. Dar mamama reusise sa nascoceasca minunea aceea prin care sa ma determine sa gust cate ceva; la ora pranzului, 3-4 copii din vecini imi tineau companie, si-atunci ma straduiam sa fiu mereu pe primul loc la concursul “cine termina primul mancarea din farfurie”.
Rasplata era intotdeauna pe masura. Aveam la dispozitie cateva ore bune de joaca. Ne strangeam cu totii in castelul fermecat (mai exact, sub masa din sufragerie peste care mama asternuse un cearceaf colorat); in rolul de regina absoluta (obtinut ca premiu in urma concursului), dadeam ordine in stanga si-n dreapta, tuturor copiilor si supusilor mei. Dar preferata mea, era Bebita, papusica de plastic cu ochii de culoarea cerului. Ii spuneam aceleasi lucruri pe care mi le spunea si mama: “daca nu mananci tot, n-ai sa cresti… o sa ramai micuta micuta si toata lumea o sa rada de tine”. Cu mine nu prea functiona, dar Bebita era cu mult mai ascultatoare…
Visam la nenumaratele povesti cu printi si printese, in mintea mea construiam castele si imparatii care impodobeau lumea mea fantastica. Nu era greu sa visezi.
Cand eram ingrijorata de ceva sau mi-era frica, impreunam manutele intr-o rugaciune catre ingeras si eram convinsa ca, cu cat strang mai tare manutele, cu-atat ingerasul va fi dispus sa ma asculte… cine stie daca ar mai functiona si acum?
Cu coditele impletite si picioarele desculte, ingenunchiata in fata patului si cu manutele impreunate sub barbie, m-as intoarce bucuroasa in acel timp trecut, ca sa ma rog ca si-atunci pentru lucruri imposibile… aceleasi lucruri care copiilor li se par atat de credibile.
Nu exista articole similare.
